Mierea a existat din cele mai vechi timpuri. Picturile rupestre din Spania din 7000 î.Hr. arată cele mai vechi înregistrări ale apiculturii, dar, cu toate acestea, fosilele albinelor datează de aproximativ 150 de milioane de ani! Proprietățile sale „magice” și versatilitatea sa au conferit mierii un rol important în istorie:

Cea mai veche înregistrare a păstrării albinelor în stupi a fost găsită în templul soarelui ridicat în 2400 î.Hr., lângă Cairo. Albina apare frecvent în hieroglifele egiptene și, fiind favorizată de faraoni, simbolizează adesea regalitatea.

Vechii egipteni foloseau mierea ca îndulcitor, ca dar pentru zeii lor și chiar ca ingredient principal în fluidul de îmbălsămare. Prăjiturile cu miere erau coapte de egipteni și folosite ca ofrandă pentru calmarea și îmbunarea zeilor. Grecii, de asemenea, au făcut prăjituri cu miere și le-au oferit zeilor.

Într-o perioadă în care fructele erau cel mai dulce lucru pe care îl gustaseră vreodată, mierea părea o revelație a zeilor. În primele secole, aproape fiecare cultură avea un mit care explica dulceața nemuritoare a mierii.

De mii de ani, singura metodă infailibilă de strângere a mierii a fost găsirea unui stup sălbatic – ale cărui locații erau păzite cu înverșunare. Primul stup „domesticit” probabil se întoarce în timp la egipteni. Primii apicultori făceau stupi din bușteni vechi sau din trunchiuri de copaci pentru a imita casele roiurilor sălbatice de albine.

Grecii priveau mierea nu numai ca un aliment important, ci și ca un medicament vindecător. Cărțile de rețete grecești erau pline de dulciuri și prăjituri făcute din miere. Brânzeturile au fost amestecate cu miere pentru a face prăjituri din brânză, descrise de Euripide în secolul al V-lea î.Hr. ca fiind „îmbibate cel mai bine în bogata miere a albinei de aur”.

Romanii au folosit, de asemenea, mierea ca dar pentru zei și au folosit-o pe scară largă la gătit. Apicultura a înflorit în tot imperiul roman.

Odată ce creștinismul a fost stabilit, producția de miere și ceară de albine a crescut foarte mult pentru a satisface cererea de lumânări bisericești.

Mierea a continuat să aibă o importanță mare în Europa până la Renaștere, când sosirea zahărului în prim plan a însemnat că mierea a fost folosită mai puțin. Până în secolul al XVII-lea, zahărul era folosit în mod regulat ca îndulcitor, iar mierea era folosită și mai puțin. Deoarece albinele erau considerate a avea puteri speciale, ele erau adesea folosite ca embleme:

Papa Urban al VIII-lea a folosit albina ca emblemă.

Albina a fost semnul regelui Egiptului de Jos în timpul primei dinastii (3.200 î.Hr.).

Steagul lui Napoleon purta o singură linie de albine în zbor, iar halatul său era brodat cu albine.

În secolul al III-lea î.Hr., albina era emblema folosită pe monede în orașul grecesc Efes.

Albina era simbolul zeiței grecești Artemis.

Albina era emblema erosului / cupidonului.

Abia la mijlocul secolului al XIX-lea – când un duhovnic și apicultor pe nume Lorenzo Langstroth a conceput „stupul colateral” – recolta de miere a devenit doar o simplă taxă pentru albine. A revoluționat apicultura internă permițând ridicarea pieptenilor individuali; în cele din urmă, ați putea obține miere fără să vă înlocuiți întreaga colonie. Invenția sa s-a bazat pe ideea de „spațiu pentru albine”: o distanță observată între fiecare pieptene, suficient de mare pentru a împiedica lipirea fiecărui pieptene, dar suficient de mică încât albinele să nu încerce să o sigileze singure. Oamenii descoperiseră în cele din urmă ceva util relației noastre cu albinele în loc să le distrugă pur și simplu.

Am ajuns încet să recunoaștem mierea ca fiind ceva mai important decât un îndulcitor. Optzeci la sută din alimentele pe care le consumăm se bazează pe polenizare. Fie că albinele au fost create sau nu pentru plăcerea umană, fără ele și fără miere, am trăi într-o lume în care plantele nu puteau crește și fructele nu se puteau coace.

Mierea este o substanță naturală antibacteriană, utilizată încă din vremea egipteană pentru a vindeca tăieturile și arsurile. Deoarece conține atât de puțină apă, poate ucide drojdia și alte bacterii prin aspirarea apei chiar din celule. Anumite tipuri de miere reacționează chiar și cu fluidele corporale umane pentru a produce peroxid de hidrogen, un antiseptic natural. Nu este greu de văzut de ce egiptenii considerau că mierea are puteri magice.

Albinele în sine sunt niște creaturi incredibile. Ele colectează atât nectar (zaharuri), cât și polen (în esență spermă vegetală, bogată în lipide și proteine). Polenul este folosit pentru a-și hrăni puii, iar nectarul este introdus în celulele de ceară, unde apa se evaporă, zaharurile sunt descompuse, iar albinele rămân cu o sursă bogată de carbohidrați – practic, energie goo – cu care pot supraviețui ierni lungi.